Author Description

Dacă nu mă-nșel, Emil Hurezeanu n-a ieșit niciodată pe primul loc în vreun top al jurnaliștilor autohtoni. Din punctul meu de vedere e singurul care ar fi meritat-o. Înainte de toate, vorbește foarte bine limba română. Nu doar corect, ci nuanțat, precis, expresiv. În al doilea rând, e un om cultivat. În mod evident, lectura nu e, pentru el, nici destindere duminicală, nici hobby cochet, nici corvoadă. E deprindere organică, nevoie reală și constantă. În al treilea rând, e cineva care gândește: se informează, evaluează atent, construiește ipoteze, caută explicații și sensuri. În al patrulea rând, e un domn bine-crescut. Știe să fie ferm fără să ofenseze, știe să fie îngăduitor cu opinia celuilalt fără să fie flasc. În al cincilea rând, are umor: surâde convingător, are aplomb, are replică. În al șaselea rând, are virtutea rară de a asculta cu amenitate ce spune interlocutorul. Spun bine: „virtutea de a asculta“. Majoritatea colegilor săi se prefac doar că ascultă, căutând, în gând, argumente învingătoare pentru intervenția următoare. În al șaptelea rând, Emil Hurezeanu e cineva care, dincolo de faptul că știe o mulțime de lucruri, are – și se vede – o compactă experiență de viață, ceea ce îl ferește de superficialitatea agresivă a numeroșilor scribi juvenili, netrăiți, care înțeleg gazetăria ca pe un fel de a distribui dosuri de palmă în dreapta și-n stânga, în numele a nimic. Cu asemenea calități, Emil Hurezeanu ar trebui să fie, pentru cei care vor să se ilustreze în meseria de gazetar, un model. Nu e. Sunt preferați tot soiul de histrioni de mâna a doua, ajunși brusc, prin frecvența apariției lor pe ecran, în postura de diriginți ai neamului.